ADEPTI AI “NEPRIHANIRII”

ADEPTI AI “NEPRIHANIRII”

 

“Cine dintre voi este fara pacat sa arunce cel dintai cu piatra in ea.” (Ioan 8 :7b)

Cu totii stim versetul acesta mult prea bine. Poate ca e unul dintre primele versete pe care le

invatam dupa ce ne intoarcem la Dumnezeu. De cele mai multe ori il amintim celorlalti atunci cand

gresim. Caci, nu-i asa, niciun om nu-i perfect, iar noi nu suntem exceptia.

Daca e sa facem un exercitiu si sa ne uitam cu atentie la noi si la cei din bisericile noastre, observam-

cu durere as spune- ca sunt o gramada de oameni neprihaniti. Da, neprihaniti, pentru ca Domnul Isus

a spus ca doar cei fara pacat pot lovi cu pietre in cel ce-a gresit. Din moment ce nu ne sfiim sa

aruncam necontenit in altii, inseamna ca indeplinim cu desavarsire conditia Lui.

Iar daca ar fi sa admitem ca acest lucru este adevarat, incercarea noastra de a ne asemana cu Isus

tot ar fi esuat. Dintre cei prezenti acolo, doar El n-avea pacat. Niciunul! Avea tot dreptul sa arunce

pietre pana ce femeia ar fi murit. Si probabil ca merita. Dar…surpriza!!! Isus s-a ridicat si nu a

condamnat. (Ioan 8:11b). Doar a iubit si a iertat.

Azi, daca citesti aceste randuri, pocaieste-te de „ neprihanirea” ta! Lasa-l pe Isus sa judece intre bine

si rau. Tu, urmeaza-I exemplul: iubeste si nu condamna!

Atunci cand cazi

Atunci cand cazi

 

“Domnul sprijina pe toti cei ce cad si indreapta pe cei incovoiati”(Psalmul 145:14)

Oameni fiind, avem in noi o dorinta aprinsa, o nevoie puternica: cea de a reusi. In fiecare zi, prin

diferite moduri, ni se spune ca putem, ca trebuie sa fim cineva, sa ajungem departe, sa avem vise

mari, asteptari inalte.

Pe calea-ngusta, pe care am ales sa mergem, se aplica aceeasi regula. Ni se predica doar despre ceea

ce numim desavarsire. Pe toate planurile. Motivul? Pentru ca Domnul nostru este desavarsit, iar El,

fiindca ne-a umplut fiintele, ne cere sa fim asemenea Lui.

Si cum aproape intotdeauna mai exista un “dar…”, e valabil si de data aceasta. Trebuie sa excelam in

relatia noastra cu Tatal, dar…se intampla sa cadem. Unii mai rar, altii, mai des. Si astfel se creeaza

acel mediu propice in care Satan nu rateaza nici o ocazie. Si daca pana atunci vocea lui era inabusita

de vocea clara a Duhului Sfant, acum se aude ca si cum ar vorbi la microfon, cu volumul dat la

maxim. Rezultatul? Descurajare. Depresie poate. Sentiment de neputinta. Frustrare. Rusine. Satan

bate din palme. Domnul e trist… nici dupa atata timp rascumparatii Lui nu au inteles ca El nu

dispretuieste trestiile frante si ca Ii pasa de orice duh zdrobit.

In dragostea Lui, El “sprijina pe toti cei ce cad si indreapta pe cei incovoiati”. De aceea, preiubitilor,

rugati-va, El poate sa-l puna pe “mute” pe Satan, si mai mult de-atat, El e mereu gata sa va ridice-

indiferent de cate ori ati mai cazut.

Ce invatam de la frunze?

Ce invatam de la frunze?

Ce invatam de la frunze?

 

O privire pe geam este suficienta- desi o iesire in natura e mult mai graitoare- ca sa admitembca toamna este un anotimp splendid.

O multime de culori amestecate- am spune la intamplare- astfel incat imaginea sa fie perfecta.

Razele delicate de soare- ascuns aproape in totalitate de nori- imbogateste acest tablou.

 

Privind insa de aproape aceasta minunata priveliste, ne dam seama ca de fapt avem in fata o multime nu de culori ci de infrangeri. Frunze ce n-au putut face fata mersului normal al lucrurilor gandit de Cel ce le-a facut si astfel, verdele plin de viata a lasat loc diferitelor nuante, simbol al sfarsitului lor. Infrante de timp, de soare si de vant.

 

Ce invatam noi de la frunze? Nu suntem nimic in fata divinitatii. Oricat de mult n-ar evolua tehnologia, oricat de mult nu ne-am starui, nu ne putem nicicum opune deciziilor Lui cu privire la noi. Noi nu suntem ai nostri. Stapanul nostru este Creatorul nostru, de aceea ultimul cuvant il are El.

 

Mai e ceva insa. Cel mai adesea admiram nu frunzele verzi, ci pe cele cazute, colorate. Caderile ne ajuta sa capatam stralucire. Prin caderile noastre Domnul ne slefuieste astfel incat sa se vada unicitatea noastra.

 

Frunzele odata cazute pe pamant nu se mai ridica. Sunt pur si simplu inlocuite in sezonul urmator. Noua ni se da zilnic posibilitatea de a ne ridica si invata din greseli.

 

De aceea azi, cand te privesti in oglinda, multumeste-I pentru felul in care te-a creat, pentru modul in care lucreaza in tine. Traieste in asa fel incat la sfarsitul vietii, oamenii sa vorbeasca despre cat de frumos completezi tu tabloul creatiei Lui!

 

DOR DE CER !?

DOR DE CER !?

 

“Mi-e dor de Tine Domnul meu,

Mi-e dor sa Te-ntalnesc.

Sa stau lipit la pieptul Tau,

sa plang, sa-Ti vorbesc;

sa imi soptesti cuvinte dulci,

de mana sa ma duci.

Ce-am suferit sa pot sa uit, sa pot sa uit.” (Lacramioara Asandoaie, Mi-e dor de Tine)

Cunoastem acest refren. Si atat de multe de acest fel. Cu ani in urma, credinciosii pomeneau Cerul adeseori in rugaciuni. Il implorau pe Dumnezeu, cu lacrimi, sa grabeasca acel moment, constienti fiind ca asta ar insemna sfarsitul durerii. Ca Cerul e darul scump oferit copiilor Lui. Ca pentru ce urmau sa aiba in Cer isi traiau viata. Era scopul lor. De aceea erau nerabdatori. Isus le-a spus ca in lume vor avea necazuri(Ioan 16:33) si ei stiau asta. Cerul era visul frumos pe care-l doreau implinit.

Azi, ne-am indragostit atat de mult de lume, de viata, de tot ce avem incat parca am vrea- fara sa o facem- sa-L rugam pe Domnul sa mai amane promisiunea Lui cu privire la sfarsitul nostru, cel al lumii.

Evident, nu-i nimic gresit in a-ti dori sa traiesti. Doar ca ne(mai)iubind Cerul e ca si cum am spune:”Da, Tata, iti multumesc pentru ce mi-ai pregatit, dar nu e pentru mine, nu acum!”.

Doar suferinta ne (re)trezeste dorul de Cer, de Domnul, de Sfant, de tot ce-i a Lui. Doar lacrimile siroinde ne-amintesc ca al nostru loc nu e aici. E sus!

Cerceteaza-te dar! Daca nu ti-a mai fost -demult- dor de Cer, pune-ti intrebari! Daca esti linistit si fericit, multumeste-I Domnului pentru binecuvantari si cere-ti iertare ca ai pierdut din vizor tinta pusa de El.

Caci Cerul nu e visul oricui, ci visul tau, copilul Lui!