„Mi-e dor de Tine Domnul meu,
Mi-e dor sa Te-ntalnesc.
Sa stau lipit la pieptul Tau,
sa plang, sa-Ti vorbesc;
sa imi soptesti cuvinte dulci,
de mana sa ma duci.
Ce-am suferit sa pot sa uit, sa pot sa uit.” (Lacramioara Asandoaie, Mi-e dor de Tine)
Cunoastem acest refren. Si atat de multe de acest fel. Cu ani in urma, credinciosii pomeneau Cerul adeseori in rugaciuni. Il implorau pe Dumnezeu, cu lacrimi, sa grabeasca acel moment, constienti fiind ca asta ar insemna sfarsitul durerii. Ca Cerul e darul scump oferit copiilor Lui. Ca pentru ce urmau sa aiba in Cer isi traiau viata. Era scopul lor. De aceea erau nerabdatori. Isus le-a spus ca in lume vor avea necazuri(Ioan 16:33) si ei stiau asta. Cerul era visul frumos pe care-l doreau implinit.
Azi, ne-am indragostit atat de mult de lume, de viata, de tot ce avem incat parca am vrea- fara sa o facem- sa-L rugam pe Domnul sa mai amane promisiunea Lui cu privire la sfarsitul nostru, cel al lumii.
Evident, nu-i nimic gresit in a-ti dori sa traiesti. Doar ca ne(mai)iubind Cerul e ca si cum am spune:”Da, Tata, iti multumesc pentru ce mi-ai pregatit, dar nu e pentru mine, nu acum!”.
Doar suferinta ne (re)trezeste dorul de Cer, de Domnul, de Sfant, de tot ce-i a Lui. Doar lacrimile siroinde ne-amintesc ca al nostru loc nu e aici. E sus!
Cerceteaza-te dar! Daca nu ti-a mai fost -demult- dor de Cer, pune-ti intrebari! Daca esti linistit si fericit, multumeste-I Domnului pentru binecuvantari si cere-ti iertare ca ai pierdut din vizor tinta pusa de El.
Caci Cerul nu e visul oricui, ci visul tau, copilul Lui!